articulare

Definiții

1. 1.

   Sensul 1: rostire deslușită a sunetelor, realizată cu ajutorul organelor vorbirii. După André Martinet, un mare lingvist francez, considerat părintele structuralismului lingvistic, în momentul vorbiri se produce de fapt o a doua articulare a limbajului pe care o face mintea despărțind lanțul comunicativ în "părți de vorbire", părți dintr-o vorbire, adică părți, decupaje dintr-un lanț comunicativ. În limbajul obișnuit cuvintele se înlănțuiesc în mod natural fără pauză, numai mintea omului realizează în acest lanț de sunete articulate, o a doua articulare după înțeles punctând de fapt în conștiința omului pauzele dintre cuvinte. André Martinet a prezentat conceptul de dublă articulare a limbajului în lucrarea Éléments de linguistique générale (Elemente de lingvistică generală), publicată la Paris, la editura Armand Colin, în 1960. Conceptul este tratat în special în capitolul despre organizarea limbajului și despre cele două articulări.

3. 2.

   Sensul 2: acțiunea de a articula substantivul.

   • Exemplu: Băiatul pleacă la școală. băiatul (băiat+u+l) - substantiv propriu-zis, comun, simplu, gen masculin, număr singular, caz nominativ, cu funcția sintactică de subiect, articulat cu articol hotărât enclitic "l" (u= particulă deictică, de construcție)

Caută alt cuvânt